Există momente despre care ai impresia că li se întâmplă doar altora. Le vezi în filme, le auzi în poveștile prietenilor și, fără să vrei, ai senzația că mai ai timp până când viața te va pune și pe tine în fața lor. Apoi, într-o zi, telefonul sună, timpul pare că se oprește, iar lumea pe care o cunoșteai nu mai există.
Așa a fost ziua în care mama a murit.
Oricât de pregătit ai crede că ești pentru o astfel de veste, adevărul este că nu există manual, nu există cuvinte potrivite și nu există un mod corect de a reacționa. Primele ore au trecut ca prin ceață. Îmi amintesc foarte puține lucruri. Chipuri, telefoane, oameni care vorbeau cu mine, iar eu doar îi priveam fără să reușesc să procesez ceea ce se întâmpla.
Durerea este greu de descris. Nu seamănă cu nimic din ce trăiești până atunci. Nu este doar tristețe. Este un gol pe care îl simți fizic, o liniște apăsătoare în casă și senzația că orice lucru obișnuit și-a pierdut sensul. Te trezești că vrei să îi spui ceva, să o suni sau să îi povestești ce ai făcut peste zi, iar apoi îți amintești că acel lucru nu va mai fi posibil niciodată.
În mijlocul unei astfel de suferințe apare însă o altă realitate despre care nu vorbește aproape nimeni. Trebuie luate decizii. Multe decizii. Acte, telefoane, documente, organizare, programări și zeci de detalii administrative pentru care, sincer, nu ai nici energie, nici claritate.
Cred că acesta este unul dintre cele mai dificile lucruri atunci când pierzi pe cineva drag. În timp ce încerci să accepți că omul pe care îl iubești nu mai este, ești obligat să funcționezi, să răspunzi la întrebări și să rezolvi lucruri pe care nu le-ai făcut niciodată.
Noi am avut norocul să întâlnim oamenii de la Noblesse Eden Funerare din Roman, iar sprijinul lor a însemnat enorm pentru familia noastră. Au avut răbdare să ne explice fiecare pas, au fost discreți, respectuoși și foarte bine organizați, fără să pună presiune pe noi în vreun moment. Au oferit pachete pentru diferite bugete, prețuri corecte și s-au ocupat de toate detaliile cu un profesionalism care ne-a permis să ne concentrăm pe ceea ce conta cu adevărat: să ne luăm rămas-bun de la mama.
După înmormântare, casa a devenit ciudat de liniștită. Toată agitația dispăruse, oamenii plecaseră, iar atunci cred că a început cu adevărat procesul de doliu. Mulți spun că timpul vindecă. Eu cred că timpul doar te învață să trăiești cu lipsa. Sunt zile în care zâmbești sincer și altele în care o melodie, un parfum sau o fotografie te întorc instantaneu în trecut.
Am înțeles și cât de importante sunt lucrurile pe care le amânăm. O vizită, o îmbrățișare, un telefon de cinci minute sau un simplu „ce faci?”. În goana după serviciu, proiecte și probleme, avem impresia că oamenii pe care îi iubim vor fi mereu acolo. Din păcate, viața nu oferă astfel de garanții.
Dacă citești aceste rânduri și încă îți poți suna mama sau tatăl, fă-o astăzi. Nu mâine, nu în weekend și nici când vei avea mai mult timp. Spune-le că îi iubești, întreabă-i cum se simt și petrece timp cu ei. Sunt lucruri care par mici până în clipa în care nu le mai poți face.
Nu mi-am imaginat vreodată că voi scrie un astfel de articol. L-am scris pentru că, poate, cineva care trece acum prin aceeași durere va înțelege că nu este singur. Pierderea unui părinte lasă o urmă pe care o vei purta toată viața, dar, încet, înveți să mergi mai departe. Cu dor, cu lacrimi din când în când și cu recunoștința că ai avut șansa să iubești atât de mult încât absența acelui om doare atât de tare.
